Nu știu să desenez

Azi am vrut să fac un exercițiu de memorie. Fără să mă uit la pozele cu tine, am luat o foaie și un creion; m-am pus pe treabă.

Am început să îți desenez linia maxilarului; a ieșit mult mai aspră decât mi-o aminteam. Am continuat cu tâmplele; nu arătau ca atunci când obișnuiam să le mângâi. Era ceva în neregulă și cu fruntea ta mult prea ridată, dar mi-am dat seama că sunt de vină sprâncenele încruntate. În ochi aveai răceală și furie, începutul de portret nu mă privea cu aceeași căldură care știam că se ascunde acolo. Mi-a luat ceva timp până ți-am desenat linia perfect dreaptă a nasului și am făcut umbrele pomeților; cred că le-am pierdut urma. Am revenit la bărbie, am desenat-o perfect deoarece este aproape de punctul culminant- buzele tale.

Buza de jos, da, îmi placea mult. Am desenat-o cu mâna tremurândă pentru că mi-am adus aminte cum pulsa când obișnuiai să mă saruți. Apoi am trasat-o și pe cea superioară; bineînțeles că nu am uitat scobitura liniei, arcul lui Cupidon, și cum de fiecare dată când îți analizam fața îmi așezam acolo vârful aratătorului pentru că se potrivea perfect. Nu ți-am pus o curbă în minunata pereche de buze care îți dau perfecțiune chipului deoarece nu așa am văzut-o ultima oară. Zâmbetul tău era strâns într-o linie dură care mă indimida și mă lăsa mută. Ah, și ridurile din colțuri, cât de expresive…

Nu am putut să îți desenez părul decât ciufulit. Îmi plăcea tare mult cum te îmbufnai ca un copil când ne jucam și întenționat îl făceam să stea în toate direcțiile, știind că mă vei certa din cauza asta.

Am creionat ultima umbră și m-am uitat la ansamblu. Știi ce am văzut? O persoană care nu era tu. O îmbinare de umbre și linii care nu te reda.  Așa că m-am gândit: să fie aceasta singura imagine care mi-a rămas cu tine sau să fie din cauză că am început oare să îți uit trăsăturile? Sau am uitat eu să desenez?

Inside info: De fapt,habar nu am să desenez. Sunt total antitalent, știu să desenez doar copaci. Pe hârtie. Deloc ironic.