Prin postarea asta vreau să mulțumesc în numele meu și al fetelor care îmi permit să fac asta tuturor persoanelor de sex masculin care ne fac sa ne simțim stânjenite de feminitatea noastră.
Vreau să le mulțumesc șoferilor care ne claxonează pe stradă și ne adresează “complimente” bădărane, dar nu se gândesc la faptul că unora le-am putea fi fiice. Vreau să le mulțumesc băieților care se vor bărbați și care atunci când ne văd pe stradă îmbrăcate în haine care ne arată mai mult de 30 cm pătrați de piele ne fluieră de parcă am fi animale și se simt jigniți atunci când nu ne întoarcem să ne uităm la ei, celor care ne taie calea, se împing în noi, dar și celor care au mai mult tupeu și ne și apucă de cur.
Vreau să le mulțumesc și ghiolbanilor din puburi/cluburi care dacă ne vad dansând cu prietenele noastre vin și încep să se frece de noi și care eventual ne fac poze sau ne filmează cu blitz pentru că în mințile lor cretine ei cred că e foarte greu să observi lumina făcută de camera unui telefon într-un loc semi-obscur. De asemenea le mulțumesc și celor care cred că vom merge cu ei acasă dacă acceptăm să ne facă cinste cu o băutură.
Le mulțumesc și animalelor care nu înțeleg că ‘nu’ înseamnă ‘nu’, că dacă port o pereche de pantaloni scurți nu înseamnă că vreau să sară pe mine și care nu înțeleg că sexul este consensual (deși ăsta este un subiect de dezbătut mult mai pe larg).
Un ultim omagiu vreau să îl aduc moșilor care stau pe băncile din fața blocurilor sau în foișoarele din părculețele de cartier și care își freacă barba în timp ce își ling ‘lasciv’ buzele sau se șterg la gură de balele care li se scurg prin protezele dentare după ce am trecut prin fața lor.
Vă mulțumesc din suflet, dragi bărbați, pentru că mă limitați în ținută, gând, vorbă și comportament și ÎMI CER SCUZE că nu vă recunosc statutul de “sex tare” și nu îmi accept condiția de “sex slab”!
De foarte multe ori, lumea confundă o chelneriță/ ospătăriță (cum vrei să ne numești) cu o persoană redusă din punct de vedere intelectual. De ce? Îndrăznesc să spun că este una dintre multele și marile mele curiozități. Nu îmi doresc, Doamne ferește!, să-mi scrie pe frunte ”proaspăt absolventă”, dar nu-mi doresc nici să fiu considerată proastă.
De ce crezi că fata care îți servește cafeaua în fiecare dimineață la barul ăla care îți place ție mult nu e în stare să vorbească și să scrie corect? Poate a citit mai multe cărți sau știe mai multă gramatică decât tine.
De ce crezi că barmanul ăla tânăr care îți face cocktail-ul pretențios din club în fiecare weekend sigur nu are Bacul luat? Poate că a terminat și o facultate, dar nu și-a găsit de muncă în domeniu. Știi cum se zice: studiază un subiect care îți place și nu va trebui să lucrezi nici măcar o zi deoarece mai mult ca sigur în acel domeniu nu se fac angajări (am terminat jurnalism *râs nervos, apoi curg lacrimi pe față în timp ce zâmbetul piere*).
Un alt lucru pe care nu îl înțeleg este următorul: crezi că dacă îmi lași bacșis sunt obligată să accept să îmi pui mâna pe fund sau să îmi faci apropouri pe toată durata șederii! Și nu, nu e ok să insiști să îți dau numărul de telefon sau Facebook-ul; nu, nu poți să vii să mă iei după ce îmi termin tura și clar nu o să mergem la tine. Te-am refuzat și te-ai simțit jignit? Insist să vii și altă dată împreună cu prietenii și să vă purtați ca niște țărani.
Aș putea continua la nesfărșit de vorbit despre comportamentul oamenilor vis-a-vis de ospătari/ițe și deși postarea mea nu va avea efectul pe care mi-l doresc asupra celor care citesc, vreau ca măcar să aibă în vedere câteva lucruri atunci când ajung data următoare într-un bar:
răspunde-mi la salut și uită-te în meniul pe care ți-l dau, acolo scrie ce poți să bei/ mănânci, nu în telefon;
dacă ai complexe de superioritate nu ți le manifesta asupra mea, nimeni nu îți dă dreptul să fii de rahat cu mine. Eu nu gust genul ăsta de comportament și nu vreau să fiu categorisită drept nesimțită pe criteriul că m-am purtat cu tine cum te-ai purtat tu cu mine;
lucrez într-un restaurant, ți-am servit mâncarea și nu ți-a plăcut? Te rog să nu țipi la mine, ultima dată când am verificat fișa postului nu scria acolo că sunt și bucătar. Îmi poți spune calm ce nemulțumiri ai, iar eu la voi transmite mai departe. Sau vrei să te auzi din sală până la bucătărie?
dacă îți zâmbesc și vorbesc/mă port frumos nu înseamnă că mă dau la tine sau că vreau să îți fur iubitul;
de asemenea, nu mă cheamă ”hei, fata” sau ”alo” și clar nu sunt câine să mă întorc atunci când fluieri după mine. În cazul în care consideri că nu te-am vazut, poți să îmi faci într-un mod mai evident cu mâna și te voi servi cu cea mai mare plăcere;
nu în ultimul rând, don’t forget to tip! Știu că ”lucrez pe salariu, nu pe capse”, dar bacșișul este mereu binevenit și îmi arată cât de mult apreciezi modul în care te-am servit și m-am purtat cu tine.
Sper că mi-am făcut înțeles punctul de vedere și data următoare când ieși în oraș , te rog, respectă-ți chelnerul/chelnerița!
Oh, și încă o ultimă idee: nu vreau să fiu înțeleasă greșit, că bag pe toată lumea în aceeași oală. Au venit în barurile în care am lucrat oameni pe care nu i-am cunoscut și s-au purtat frumos cu mine – oameni care mă salută când mă întâlnesc pe stradă, dar au venit și cunoscuți cărora le-a fost rușine față de prieteni că se știu cu ospătărița. 🙂 Nu vreau să “cert” pe nimeni, vreau doar să îmi fac prietenii de pe Facebook să conștientizeze anumite lucruri și chiar sper că mesajul a fost recepționat cum trebuie.
Vreau să ajungi acasă de la muncă și să mă găsești aproape adormită pe canapeaua din sufrageria rece. Să mă vezi făcută ghemotoc sub cearceaf din cauza frigului, pe jumătate acoperită. Zâmbind să îți dai jos geaca și să o arunci pe unul dintre fotoliile prăfuite, apoi să mă mângâi pe păr și să mă săruți pe frunte. Să mă iei în brațe, să mă duci în dormitor și să mă așezi cu grijă pe patul care scârțâie și din cauza celei mai delicate mișcări.
Vreau să te așezi lângă mine și să ne acoperi cu plapuma grea, să mă tragi mai aproape de tine, să îți ascunzi fața în părul meu și să trasezi linii fine pe spatele meu cu arătătorul. Eu să îți simt parfumul și să mă trezesc buimăcită, să îmi cer scuze că nu te-am așteptat și că am adormit. Să îți spun că ai mâncarea pe masă, iar tu să îmi răspunzi că nu mai ai nevoie de nimic când mă ții în brațe.
Vreau să îmi ridici bărbia, să te uiți în ochii mei prin semiîntuneric și apoi să mă săruți. Apoi mai vreau să îmi spui cât de mult mă iubești și că te-ai gândit toata ziua la mine. Eu o să râd încet și o să glumesc. O să îți spun că acum știu de ce m-au durut picioarele, din cauză că am umblat prea mult prin mintea ta. O să mă săruți iar și iar o să îmi spui că mă iubești.
Vreau să adorm cu capul pe pieptul tău, să simt cum respiri și să îți aud bătăile inimii. Să te mângâi pe piept și să mă uit în sus la tine, să te văd dormind ca un copil. Să te privesc preț de câteva clipe și să adorm dorindu-mi să stăm îmbrățișați la nesfârșit.
Știu, din titlu îți poți da seama despre subiectul pe care îl voi aborda în postul ăsta. Dar nu, nu o să povestesc despre cât de frumoasă e relația mea, despre cât de mult îmi iubesc prietenul sau despre cât de bine ne înțelegem. În schimb, o să vorbesc despre un anume fel de dragoste pe care nu-l știam până acum ceva timp, și anume dragostea de sine.
Când a fost ultima dată când te-ai uitat în oglindă și ți-a plăcut ce ai văzut? Eu chiar azi. Și ieri. Și sigur și alaltăieri. După cum spuneam, lucrul ăsta nu se întâmplă de foarte mult timp. Facem o retrospectivă.
În școala generală nu dădeam prea mare importanță mie, eram fericită în indiferența față de mine. Toate bune și frumoasă până când a început liceul. Am intrat în contact cu persoane din diverse școli, medii sociale și moduri de viață. Mi-am făcut mulți prieteni, lucru care a fost un boost pentru încrederea în mine. Încet, încet m-am apropiat de un cerc cât mai restrâns de persoane care la un moment dat s-a restrâns la o singură persoană. Cu toate astea, țineam legătura cu majoritatea persoanelor din grupurile în care umblam până să mă concentrez pe un singur om, iar acest lucru mă făcea să nu renuț la încrederea în mine. Faptul că oamenii ăia încă îmi dădeau importanță în ciuda faptului că eu nu o făceam în aceeași măsură mă menținea pe mai mult decât linia de plutire a stimei de sine.
Timpul a trecut, relațiile s-au răcit cu toată lumea, inclusiv cu unica persoană – până când au luat sfărșit. Iremediabil. Exact ca la divorț: diferențe ireconciliabile. Cu această calamitate emoțională poof! au dispărut și gândurile pozitive pe care le aveam la un moment dat față de mine. Am avut un breakdown care m-a făcut să fiu sceptică atât în privința oamenilor din jurul meu, cât și în a mea. Nu mai vorbeam cu nimeni, nu ma mai uitam în oglindă pentru că eu la momentul respectiv consideram că sunt o persoană groaznică din moment ce nici măcar cel mai bun prieten al meu nu a putut să stea lângă mine.
Lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Sunt sigură că cel puțin o dată ți-ai spus că filmulețele motivaționale nu te vor ajuta în vecii vecilor, amin. Exact de aceeași părere eram și eu, până în ziua în care am dat peste minunăția asta:
În viața mea nu văzusem atât de multă încredere într-o ființă atât de mică. Tu auzi ce spune fetița aia? Spune că îi place de ea, că îi place pijamaua ei, că poate să facă orice lucru. Ba mai mult, că poate să îl facă mai bine decât oricine! Și m-a pus pe gânduri lucrul ăsta. Dacă o mogâldeață de câțiva ani, care nu conștientizează, care nu are habar decât despre micul univers în care ea trăiește, care nu a interacționat cu prea multă lume, care nu are experiență de viață, poate să creadă cu atâta tărie în ea, eu de ce nu aș putea să fac asta? Eu de ce nu aș putea să cred că pot să fac un lucru mai bun decât tine, decât colega mea de bancă, decât verișoara mea, decât un oricare om de pe stradă?
M-am ridicat din pat și m-am dus în fața oglinzii. M-am uitat în ochii mei, am tras aer în piept și mi-am spus ”Azi e o zi bună! Este o zi bună pentru că eu am puterea să o fac așa!”. Mi-am repetat lucrul ăsta în fiecare dimineață, ca pe o mantră, până când mi s-a fixat atât de bine în creier încât de la un moment dat nu a mai fost nevoie să îmi spun asta. Am stat și am reflectat puțin. Da, rămăsesem, cu o mână de prieteni în ciuda faptului că nu mai comunicam atât de mult cu ei, dar cu toate astea, mâna asta de oameni a trecut peste imperfecțiunile mele. A trecut peste faptul că râd ciudat și uneori prea zgomtos, peste nasul meu mare, peste glumele nesărate pe care le fac uneori, peste umorul meu sumbru. Și dacă ei au văzut dincolo de părțile mele nu cele mai bune, eu de ce nu aș face asta? Eu de ce să nu mă accept pentru ceea ce sunt? De ce să îmi fie rușine cu mine? De ce să nu mă iubesc la fel, sau poate chiar mai mult decât o fac cei care mi-au rămas alături?
Ăsta a fost wake up call-ul meu, momentul în care am decis că trebuie să mă reîndrăgostesc de mine. Am început să mă bucur mai mult de activitățile care îmi fac plăcere, am învățat să accept complimente. În loc să mă înroșesc și să mă împiedic în propria-mi limbă atunci când cineva îmi spunea că îmi stă părul frumos sau că arăt bine am spus ”mulțumesc”. Cu jenă la început, cu timpul adăugând ”știu, nu?”. Desigur, am și acum momente în care un compliment mă face să mă rușinez, dar se întâmplă din cauza celui care îl oferă. Am încercat pe cât posibil să îmi cunosc limitele și să le depășesc, am avut răbdare cu mine, mi-am dat timp să cresc. Am încetat să mă mai compar cu alții, m-am distrat, iar cel mai important… am făcut pace cu trecutul.
Am învățat că dacă nu te iubești pe tine, nu vei putea lăsa pe altcineva să te iubească atât de mult pe cât ar vrea, și mai ales nu te vei putea lăsa pe tine să iubești pe altcineva. Așa că bucură-te de tine, distrează-te, fii tu însuți și fii mulțumit de tine! În aceste fel oamenii nu vor fi privați de persoana minunată ce ești.
P.S. Vă mulțumesc, Elena, Cristi și Eric. Sunt eu însămi datorită vouă. 🙂
Da, suntem tineri și rebeli și credem că totul ni se cuvine și că lumea zace la picioarele noastre. Cu toate astea, nu știm încotro ne îndreptăm și nici nu o vom face prea curând. În fiecare perioadă a vieții noastre întâlnim tot felul de oameni și trăim evenimente mai mult sau mai puțin plăcute, iar cele mai multe lecții le învățăm începând cu vârsta de 20 de ani. Iată are sunt lucrurile de care îți vei da seama în curând, dacă deja nu ai făcut-o:
Prietenii din liceu nu îți vor fi prieteni pe vecie. Vei fi uimit când vei vedea că persoanele la care te așteptai cel mai puțin îți vor rămâne aproape.
Să te compari cu altcineva nu are niciun sens. Să fii tu însuți este ceea ce te face unic.
Relațiile care contează cel mai mult necesită timp, muncă și implicare emoțională.
Vei învăța care îți este adevărata valoare și să te îndepărtezi de oamenii care nu te apreciază pentru ceea ce ești.
Prima ta slujbă nu va fi slujba visurilor tale.
Chiar dacă te consideri o persoană independentă, tot mai ai nevoie de părinții tăi.
Să fii responsabil pentru ceea ce faci și ce spui este un lucru mare, dar nu o poate face nimeni în locul tău.
20 de ani este vârsta la care majoritatea deciziilor îți vor afecta viitorul, așa că este foarte important să ai grijă încotro te îndrepți și ce alegeri faci.
Vei învăța să te iubești pe tine însuți chiar dacă alții nu o vor face.
Îți vei da seama că mai ai multe cunoștințe de acumulat, în ciuda faptului ca te crezi atotștiutor. Nimeni nu s-a născut învățat, iar tu nu ești excepția.
Acestea fiind spuse, ține-ți capul pe umeri și picioarele pe pământ, dar nu uita să te distrezi în timp ce îți construiești imperiul.
… dar cred că sufăr de ”sindromul paginii albe” sau asta poate este doar o scuză penibilă care vreau să acopere faptul că… am uitat cum să scriu. Nu, nu e nici asta. Îmi este frică. Îmi este frică să îmi văd gândurile negru pe alb din cauză că acela este momentul în care conștientizez că lumea din mintea mea este expusă, iar asta mă face să mă simt vulnerabilă. Nu am fost niciodată bună la a-mi învinge temerile. Pur și simplu le-am evitat până când am reușit să uit de ele, temporar. Apoi ceva le declanșează și apar din nou și din nou mă bântuie și din nou le evit și tot așa. Trăiesc într-un cerc vicios.
Dar de ce îmi este frică să scriu? Până la urmă asta o să fie meseria mea, să pun cuvinte pe foaie și să nu le citesc doar eu, ci zeci, sute, poate chiar mii de persoane. Domeniul în care am ales să activez nu este pentru introvertiți. Nu sunt introvertită. Îmi place atenția, îmi place să cunosc oameni și să leg relații, dar atunci când vine vorba de gândurile mele… adevăratele. Superficialitățile care se discută la un pahar de vin seara, în oraș, nu se pun la socoteală. Nici lucrurile pe care le spun celor mai apropiați. Cred că deja încep să vorbesc despre sentimente.
Sincer, niciodată nu am fost bună la a le exprima. Am presupus doar că lumea își va dea seama din limbajul trupului sau micile apropouri pe care le bat, dar nu e niciodată așa. Oamenii nu înțeleg până când nu le spui. Tare, clar și răspicat. Și explicit, pentru că dacă îi iei pe ocolite îi vei pierde pe undeva pe la mijlocul discuției și în punctul culminant, momentul în care tu îți pui sufletul pe tavă în fața lor, nu vor mai prezenta niciun interes pentru că deja i-ai plictisit.
Cred că de fapt nu îmi este frică să scriu și tot ceea ce implică asta. Cred că mai degrabă îmi este frică de efectul pe care ceea ce scriu îl are asupra oamenilor care citesc. Sau de ceea ce o să creadă despre mine. Sau de ce părere o să își facă despre mine. De ce? Oamenii oricum au deja o părere despre tine, iar dacă nu te plac vor continua să facă asta indiferent că ai găsit un tratament miraculos pentru cancer – cred că asta îi va determina să te displacă și mai mult.
Deci de ce îmi fac până la urmă, atâtea griji? Văd cuvintele cum îmi apar pe ecranului laptopului și nu îmi vine să cred cât de lin și repede curg, de parcă nu m-am oprit niciodată din scris. Îmi era dor de asta, de sunetul tastaturii în liniștea camerei mele pe timp de noapte și de ușurarea pe care o simt după ce termin de umplut o pagină.
O să încep iar să scriu, pentru mine, apoi încet, încet pentru restul lumii și voi scăpa de complexe și anxietate și frică și tot ce mă inhibă. Pentru că nu pot lăsa o temere stupidă să îmi ia lucrul care îmi place cel mai mult – scrisul.
Știu că postarea asta se pretează pentru sfârșitul lui aprilie, dar am citit ceva asemănător pe Tumblr și mi-a plăcut tare mult ideea, așa că am zis să fac și eu o recapitulare a lucrurilor pe care le-am învățat, aprofundat sau redescoperit în aproape al 19-lea an din viață.
1. În fiecare dimineaţă, când te uiţi în oglindă, oferă-ţi un zâmbet.
2. Imortalizează momente. Nu pentru Facebook sau Instagram sau mai ştiu ce. Nu, pentru tine. Fă poze la tot ce îţi încântă privirea sau te face fericit. E bine să ai și amintiri materiale.
3. Ascultă-ţi părinţii. Ştiu că este de domeniul ştiinţifico-fantasticului această chestiune, dar ei au mereu dreptate, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta.
4. Karma există, deci roata se întoarce şi de obicei răul făcut ţi se întoarce înzecit, iar binele abia îndoit. (Sau poate sunt eu o persoană teribilă)
5. Important este ce părere ai tu despre tine, nu ce cred alţii. Ceea ce contează cu adevărat este ca tu te simţi bine în pielea ta şi dacă cineva încearcă să te cenzureze slap that motherfucker.
6. O despărţire nu îţi va afecta cu nimic viaţa. Balta are peşte chiar dacă apele par tulburi. Atunci când va veni vremea vei prinde peştişorul de aur.
7. Ai grijă în cine îţi pui toată încrederea, uneori persoanele la care te aştepţi cel mai puţin te vor dezamăgi.
8. Râzi cât poţi de mult, din tot sufletul, bucură-te la cel mai mic lucru, profită de momentele frumoase alături de cei dragi.
9. Vrei să mănânci îngheţata aia? Devoreaz-o! Viaţa e prea scurtă ca să ţii cont de calorii. (Ooo, gurmanda din mine cum reușește să iasă la iveală)
10. Un om care pune întrebări nu este un om prost. Un om care întreabă şi se întreabă mereu “De ce?” va ştii mai multe decât tine.
11. Dacă simţi nevoia să plângi, fă-o. Da, da, nimic şi nimeni de pe lumea asta nu îţi merită lacrimile, dar te vei simţi mult mai bine după o porţie sănătoasă de plâns. Sentimentul de linişte pe care îl ai după ce ţi-ai vărsat oful de faţă cu tine este incomparabil.
12. Oricât de dramatică pare viaţa de tânăr adult, totul se va rezolva și lucrurile vor reveni la normal. Crede-mă.
13. Liceul chiar este cea mai frumoasă perioadă a vieții.
14. Amintește-le prietenilor tăi cât de mult îi apreciezi. Serios, ar trebui să le fii recunoscător pentru tot ce au făcut pentru tine.
15. Dacă eviți sau ignori o problemă, sa fii sigur că nu va dispărea. Va rămâne acolo, ba poate chiar va căpăta proporții.
16. Mereu să ai foc la tine, chiar dacă nu fumezi. Poate aprinzi și o inimă, nu doar o țigară.
17. Acceptă complimentele! Dacă cineva ți-a spus ceva frumos nu a spus-o aiurea, înseamnă că așa este.
18. Mereu o să fie cineva mai bun decât tine, important e ca tu să fii mai bun decât tine.
19. Pune bani deoparte. Nu contează că sunt pentru un concert sau o pereche de cercei scumpi pe care îi vrei neapărat. Banii de la pușculiță te scapă mereu la nevoie.
Azi am vrut să fac un exercițiu de memorie. Fără să mă uit la pozele cu tine, am luat o foaie și un creion; m-am pus pe treabă.
Am început să îți desenez linia maxilarului; a ieșit mult mai aspră decât mi-o aminteam. Am continuat cu tâmplele; nu arătau ca atunci când obișnuiam să le mângâi. Era ceva în neregulă și cu fruntea ta mult prea ridată, dar mi-am dat seama că sunt de vină sprâncenele încruntate. În ochi aveai răceală și furie, începutul de portret nu mă privea cu aceeași căldură care știam că se ascunde acolo. Mi-a luat ceva timp până ți-am desenat linia perfect dreaptă a nasului și am făcut umbrele pomeților; cred că le-am pierdut urma. Am revenit la bărbie, am desenat-o perfect deoarece este aproape de punctul culminant- buzele tale.
Buza de jos, da, îmi placea mult. Am desenat-o cu mâna tremurândă pentru că mi-am adus aminte cum pulsa când obișnuiai să mă saruți. Apoi am trasat-o și pe cea superioară; bineînțeles că nu am uitat scobitura liniei, arcul lui Cupidon, și cum de fiecare dată când îți analizam fața îmi așezam acolo vârful aratătorului pentru că se potrivea perfect. Nu ți-am pus o curbă în minunata pereche de buze care îți dau perfecțiune chipului deoarece nu așa am văzut-o ultima oară. Zâmbetul tău era strâns într-o linie dură care mă indimida și mă lăsa mută. Ah, și ridurile din colțuri, cât de expresive…
Nu am putut să îți desenez părul decât ciufulit. Îmi plăcea tare mult cum te îmbufnai ca un copil când ne jucam și întenționat îl făceam să stea în toate direcțiile, știind că mă vei certa din cauza asta.
Am creionat ultima umbră și m-am uitat la ansamblu. Știi ce am văzut? O persoană care nu era tu. O îmbinare de umbre și linii care nu te reda. Așa că m-am gândit: să fie aceasta singura imagine care mi-a rămas cu tine sau să fie din cauză că am început oare să îți uit trăsăturile? Sau am uitat eu să desenez?
Inside info: De fapt,habar nu am să desenez. Sunt total antitalent, știu să desenez doar copaci. Pe hârtie. Deloc ironic.
Amalgam de cuvinte 